Contact

Ceremoniile de înmormântare sunt mostenite de la romani. Acestia puneau în fata casei unde exista un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci dupa ce a fost taiat. Colonistii romani din Dacia nu au gasit acest copac si obiceiul a fost usor modificat, folosindu-se, în regiunile de munte, un brad, iar în cele de câmpie un pom. Pomul de înmormantare reprezinta doar una dintre ipostazele sub care se regasesc anumite prezente vegetale de mare importanta în viata românului. Acest lucru este dovedit de aparitia constanta a bradului în cadrul tuturor riturilor de trecere.

Exista, de exemplu, obiceiul închinarii la brad a nou-nascutului de catre moasa, ca si al sadirii unui brad la nasterea pruncului, fapt ce semnifica infratirea simbolica a celor doi. Acesta este si motivul pentru care, la un alt moment important al trecerii prin lumea luminata a individului, la nunta, bradul apare din nou - bradul de nunta -, împodobit cum se cuvine pentru serbarea evenimentului.

La moartea omului, bradul-frate este taiat si pus la capatâiul tânarului, la mormânt. Tot pentru a dovedi importanta - cu radacini adânci, anterioara perioadei romane - a bradului în imaginarul autohton se poate cita obiceiul spovedaniei la brad. Pentru a se evita taierea unui pom întreg obiceiul se reduce la o creanga, ce este împodobita cu zaharicale si turtite ce se împart la pomana mortului. Bradul se foloseste în cazul în care cel care moare este nenuntit, necasatorit, iar uneori fetele nemaritate sunt îmbracate la moarte în rochie de mireasa, înmormântarea fiindu-le în acelasi timp si nunta.

Daca cei din familie nu mai au lacrimi, daca acestea le-au secat, angajeaza ca si stramosii lor romani o bocitoare. În caz ca nu doresc aceasta, mortul este bocit de sotie, de nepoate sau de femeile din sat. Daca omul bolnav trage sa moara familia cheama preotul care îi face o slujba de maslu, ai citeste din carte, din Biblie, pentru ca sufletul sa iasa mai usor din corp.

Apoi corpul, înca neracit, este îmbaiat si îmbracat cu hainele cele mai bune si asezat în sicriu. Obligatorie este lumânarea aprinsa, lumina care sa -l ajute sa se orienteze mai bine în întunericul lumii de dincolo, pe care unele basme românesti o numesc lumea alba. Cel care din neglijenta familiei, sau din alte cauze, de exemplu moare fulgerator sau undeva în straini, este considerat mort fara lumînare, iar slujbele de pomenire sunt cu totul si cu totul speciale. Ziua de 21 noiembrie, numita popular si Ovidenie, este închinata chiar celor care au murit fara lumânare, cei care s-au sinucis sau au murit departe de tara, crezând-se ca lumina aprinsa în aceasta zi va veghea întotdeauna sufletul în lumea de dincolo.

Auzind ca cineva cunoscut a murit. vecinii vin la priveghi, unde stau de vorba cu mortul, rugându-l sa transmita mesaje celor disparuti dintre neamurile lor. Priveghiul dureaza de obicei trei zile, timp în care preotul vine si îi citeste stâlpii, adica toate cele patru evanghelii. Mortul era transportat într-un sicriu deschis asezat într-un car tras de boi prin întreg satul, si cortegiul facea sapte opriri, care semnificau cele sapte popasuri ale lui Iisus pe muntele Golgota. În caz ca era de traversat o apa, se arunca peste ea o pânza pentru ca nu cumva chipul mortului sa se priveasca în apa si sufletul lui sa ramâna în aceasta lume si sa ia forma unui strigoi.

De asemenea, se acopera oglinzile si vasele cu apa cu o cârpa neagra în acelasi scop. La cimitir preotul stropeste sicriul cu vin si ulei, citeste slujba speciala de înmormântare, cei prezenti manânca din coliva mortului, pregatita acasa de rudele mai îndepartate, apoi toata lumea prezenta merge acasa unde preotul binecuvinteaza masa pregatita pentru pomenire.

Cu aceasta ocazie se împart de obicei oamenilor saraci hainele si diferite obiecte(paturi, perne) considerate utile pe lumea cealalalta. Pomenile se fac la o saptamâna, la o luna, la trei luni, la sase luni si la un an, urmând ca vreme de sapte ani sa se faca cel putin o data pe an. Cel mai interesant exemplu de coabitare între ironie si epitafuri vesele si universul destul de negru al mortii este Cimitirul Vesel din comuna maramureseana Sapânta.